* Cauti cu mine? *

De unde stii cand e momentul sa te ridici si sa mergi mai departe?
Nu stii, nu ai avea de unde, dar cred ca simti asta. Te autoconvingi ca ai toate motivele sa ramai, ca pasii pe care i-ai putea face aduc numai mister si alte intrebari la care poate nu te-ai gandit pana acum, familiaritatea locului in care esti deja nu poate fi compensata de incertitudinea altuia. Si dupa o perioada, oricat de lunga ar fi ea in care tu faci toate astea, se intampla ceva, ceva care nici macar nu e special, ceva atat de banal si comun, si te ridici si pleci, pur si simplu. Uite asa te trezesti intr-o dimineata in alt loc, si realizezi ca toate scuzele pe care le-ai folosit atata timp doar ca sa ramai nu au mai functionat.
Nu cred ca poti planifica asta, oricat de mult ai vrea. Abia in momentul in care incetezi sa mai pui intrebari, incepi sa simti usor, usor ca ai facut tot ce se putea, si accepti tot ce s-a intamplat fara sa mai cauti motivele pentru care a fost asa si nu diferit. Sforiile alea care credeai ca te tin legat, descoperi ca de fapt tu trageai de ele cu toata disperarea, cu toata puterea pe care o aveai. Abia cand pornesti din nou la drum, incepi sa intelegi ce importanta are frica in viata unui om, frica de necunoscut.
Imi plac lucrurile noi, imi place sa calatoresc cu trenul, imi place sa ma plimb, fara vreun plan bine stabilit dinainte. Am cunoscut multe suflete hoinare, unele in cautarea fericirii pregatite sa mearga de la un capat al lumii la altul, cateva se luptau de ceva timp cu ea, iar unele simteau acelasi lucru- fericirea e peste tot, eu fac parte din ultima categorie. Imi place sa cunosc oameni frumosi cu provocari, cu sentimente de tot felul. Imi place sa merg cu cortul pe munte sau sa dorm la cabana. Ador marea, ma reintorc de fiecare data la ea cu aceeasi placere in suflet, e unul dintre locuri de care nu ma voi satura vreodata.
Imi plac ceaiurile cu miere sau fara, niciodata cu zahar. Imi plac toate anotimpurile in egala masura, si diminetile, iubesc diminetile care miros a cafea si a tutun. Imi plac ciresele la fel de mult cum imi plac zilele ploioase de toamna, perfecte pentru citit. Imi plac baile lungi cu uleiuri de tot felul si cu sare de mare. Imi place ciocolata calda cu bezele si anumite tipuri de ceai cu lapte sau rom. Imi plac tigarile fie ele mentolate sau cu aroma de cirese, vanilie sau scortisoara.
Caut sa citesc carti de tot felul cu eufemisme sau fara, carti neatinse de Hollywood, filme care sa ma impresioneze pana la lacrimi, melodii care sa-mi dea furnicaturi pe sirea spinarii, artisti cu propriile pareri, artisti neinfluentabili, oameni capabili sa scrie istorie prin taria caracterului. Caut acei oameni pentru care orice provocare e o aventura, care vad in tot raul si un bine, care se ridica de oriunde au cazut si zambesc, care sunt suficient de nebuni incat sa schimbe lumea in felul lor. Caut oameni curajosi cu suflete hoinare, dornici de a creste spiritual, infometati de cunoastere si cu pasiuni care ard zi si noapte. Caut lucruri frumoase, oameni sinceri si sentimente nobile.

Cauti cu mine?

* Doi. Amandoi *

Iubirea? Ce-i iubirea? Iubirea stă în calea morţii. Iubirea este viaţa. Tot, tot ce înţeleg, înţeleg numai pentru că iubesc. Tot ce există, există pentru că iubesc. Totul e legat numai de iubire. 

Inca de mici ni se arata ce e iubirea, si ea, ei bine, nu tine cont de micile ghidusii din primii ani de viata, sau de valurile agitate ale adolescentei, nici macar de inaltele culmi ale maturitatii, pentru ca e o iubire neconditionata, fara vreun fel de limita.

Si crestem, si invatam si noi sa ne aratam iubirea, si incepem usor sa iubim si noi la randul nostru alte persoane, iar dupa ele vin altele si tot asa. Dar niciodata nu simtim ca am ramas fara, intotdeauna vor fi altii pe care ii vom iubi, poate la fel, poate diferit. Dar niciodata mai mult sau mai putin. Pentru ca nu exista limite in ceea ce priveste iubirea, tu, iubesti, si atat.

Nu cred in iubire vesnica, si nu cred ca am crezut vreodata, desi uneori, poate mi-ar fi placut, dar ar fi fost un rationament care m-ar fi condus la efecte dezamagitoare. Iubirea nu tine o viata intreaga, oricate carti ai citi si la oricate filme te-ai uita, la finalul zilei, concluzia e aceeasi, fie ca esti pregatit sa o accepti, fie ca nu, si poate ca nu vrei inca sa o spui cu voce tare. Candva asa zisii fluturasi dispar, sclipirea momentului trece, si ramai cu respectul, cu intelegerea si cu prietenia, astea sunt secretele bunicilor nostri. De asta, dupa atatia ani de zile, inca mai se tin de mana pe strada si sunt fericiti. Au inteles ca trebuie sa gasesti omul alaturi de care sa vrei sa-ti petreci tot restul vietii, pana si dupa ce iubirea se stinge, omul la care sa nu te deranjeze sa stii ca trebuie sa te intorci in fiecare seara, omul de la care nu vei cere perfectiune, de la care vei stii ca vei primi intelegerea de care vei avea nevoie cand mintea ta nu va mai fi lucida ca in anii tineretii, respectul pentru ceea ce ai fost candva, dar si ceea ce ai ajuns, si prietenia pe care te vei putea baza oricand. Omul care desi nu va mai face ca inima sa-ti tresara din piept, cum o facea odata, va fi alaturi de tine si va intelege ca schimbarea este caracteristica vietii, si va reusi sa vada ceva bun in asta. Omul al carui par alb nu te va deranja, ridurile de la lacrimile si zambetele ce si-au lasat amprenta de-a lungul anilor pe chipul lui, il vor transforma in omul pe care il vei accepta, cu bune si cu rele, omul alaturi de care ai crescut atata timp, si alaturi de care la un moment dat, ai inceput sa imbatranesti.

Asta e iubirea, cand inveti sa traiesti cu cel de langa tine, cand accepti atat lucrurile bune cat si pe cele rele, si atunci cand va veti privi in ochi veti stii, veti stii ca si peste 50 de ani, cand sentimentele nu vor mai fi cum erau odata, tu vei fi tot a lui, iar el al tau.

Asta e iubirea, care desi nu dureaza o viata intreaga, chiar daca veti imbatrani, sufletul tau va fi tot la el, iar al lui la tine, mereu.

* Unii raman aici chiar daca pleaca *

Cand merg la mare gasesc liniste...
Si linistea pe care o simt pe plaja, cu picioarele in apa, nu reusesc sa o gasesc nicaieri altundeva. Nu am nevoie de cuvinte pe care sa le leg pur si simplu, la fel cum nu am nevoie de conversatii lungi si plictisitoare, dar marea pare ca deja stie asta. Mi-e suficient sa stau pe malul marii, ca mai apoi, cand imi scutur hainele de nisip si plec, lucrurile sa fie mai bune, grijile, si orice fel de suparare sa ramana acolo, in urma, fara sa fie nevoie sa spun ceva, fara sa fie nevoie sa ma gandesc la ceva, dar desigur, marea deja stie asta. Ca atunci cand incerci sa lasi pe nisip urmele pasilor tai si valurile vin si le sterg, ca si cand nici macar nu ar fi fost acolo, dar nu te deranjeaza asta, pentru ca stii, tu stii ca ai fost acolo candva.
Cand merg la mare gasesc liniste...