Promitem multe, atat noua cat si celor din jurul nostru. De la lucruri mici, pana la lucruri mari, promitem sentimente marete, incredere, prietenie, promitem iubire. Si cati isi respecta promisiunile? Cati oameni au spus ca vor ramane si cu toate astea au plecat si te-au lasat? Cati oameni au spus ca nu vor renunta la tine si totusi au facut-o? Cati oameni ti-au spus ca te iubesc si cu toate astea au uitat cand ti-era lumea mai draga? Cati nu ti-au spus ca vor trece peste orice si cati au ramas cand ai avut cea mai mare nevoie de ei?
Eu nu mai cred in promisiuni, prea multe sunt uitate, prea multe sunt incalcate, pe multe dintre ele le sterge timpul si altele ne prefacem ca nici nu au existat. Promisiunile nu sunt altceva decat niste eufemisme, avem nevoie de ele, pentru ca avem nevoie de speranta, trebuie sa credem in ceva, pentru ca stim ca la sfarsitul zilei, buna sau rea, macar ramanem cu ceva. Si totusi de ce o facem ?
Oare daca iti promit ceva te ajuta mai multa? Schimba cu ceva situatia? Te face sa te simti mai bine? Poate pe moment da, iti ofera un oarecare confort, siguranta, oricat de mica ar fi ea, si dupa? Te-ai gandit ce ai sa faci dupa? Bineinteles ca nu.
M-ai supraapreciat si mi-ai subestimant sentimentele, ti-a fost frica ca nu te iubeam indeajuns de mult poate, ti-era frica ca am sa plec si am sa te las, ti-era frica ca nu cumva sa ma trezesc intr-o dimineata si sa-ti soptesc ca nu te mai vreau. Ti-am promis candva ca nu am sa plec, mi-am promis si mie ca voi ramane, indiferent ce se va intampla, nu voi fi eu cea care va pleca, cum a facut-o in nerepetate randuri cu altii, dar nu aveam sa iti fac asta tie. Ti-am promis ca voi fi acolo, ca nu te voi lasa la greu, pentru ca pe atunci nu aveam frica de nimic. Ti-am promis ca nu voi pleca ca un copil speriat cand ne va fi greu. Ti-am promis ca am sa lupt pentru noi, pana si in locul tau cand nu vei mai putea.
Am stiut, am stiut inca de la bun inceput ca nu eu voi fi cea care va renunta, mai tii minte cum ne tachinam cu asta? Mai stii cum mereu trebuia sa ai ultimul cuvant, intotdeauna ai spus ca eu nu voi sta. Dar vezi,cu toate astea nu te-am lasat, desi as fi putut face asta de nenumarate ori, as fi putut pleca cand ti-era lumea mai draga si nu m-as fi uitat inapoi nici macar o secunda, as fi putut pleca la fel de usor cum am venit, dar nu meritai asta, caci erai un om frumos cu suflet cald.
Azi nu mai cred in promisiuni !
Trebuie să-ţi pui palmele la urechi atunci când auzi “jur” sau “pentru totdeauna”, ştiam că oamenii se schimbă ca anotimpurile, că marile iubiri le poţi repeta la nesfârşit dacă ai cu cine. I-am zis şi eu că n-am nevoie să-mi promită nimic. Am învăţat de mult că nimic nu durează pe lumea asta şi mă aştept ca în orice zi eu să mă mut în altă parte. Că n-o să mă mai vrei tu aici, că eu să plec eu atrasă de o casă mai mare sau o să-mi caut visele într-un cort pe malul mării, asta nu ştiu, dar nu-ţi permit să-mi dai motive de reproş mai târziu. Deci nu-mi promite nimic. Să ştii că în ziua când o să aud primul “promit” de la tine, îmi fac bagajele şi mă duc unde văd cu ochii. Îmi place prea mult în sufletul tău şi refuz să plec altfel decât cu amintiri frumoase din el.
