20 octombrie 2011
*Numb
Haley James Scott It all just feels so fake, you know? This idea that good things happen to good people. That there's magic in the world, and that the meek and the righteous will inherit it. Too many good people suffer for that to be true. Too many prayers go unanswered. And every day it just gets worse. Every day we ignore how truly broken this world is, and we tell ourselves it's all going to be okay. But it's not going to be okay. And once you know that, there's no going back. There's no magic in the world...at least today there isn't.
18 octombrie 2011
*Fight them off
E atât de frig şi e abia octombrie.
Oamenii nu se schimbă..sau poate da,poate treptat devin exact cine sunt ei cu adevărat, cine ştie. Uneori ajungem să ne călcăm principiile în picioare în schimbul altora noi- fără să vrem, la altele renunţăm intenţionat şi pe unele le modelăm după bunul plac. E uimitor cum toată viaţa crezi într-un anumit lucru şi apoi apare cineva şi-ţi demonstrează contrariul, îţi arată că se poate şi altfel că situaţia nu e întocmai cum obişnuiai să o vezi tu. Mai simplu, te dă peste cap. Îţi oferă o cu totul altă viziune şi stai şi te întrebi unde ai dispărut, unde e vechiul tău mod de a fi şi de a gândi. Pentru că , cert e că nu te mai recunoşti, e ca şi când ai pornit pe alt drum care din când în când se intersectează cu cel vechi. Poate nu întelegi ce spun, poate nu găseşti niciun sens în tot ce spun, dar la un moment dat le vei întelege, da, într-o bună zi nu le vei mai considera nişte simple cuvinte alăturate.
Dar ştii, în final nu contează, la sfârşitul zilei ajungi la concluzia că principiile sunt nişte simple principii şi atât. Princiipile nu-ţi ţin de foame şi nici nu ţin locul persoanelor pe care le iubeşti. Important, important e cu ce rămâi, mai bine zis cu cine rămâi. Important e să crezi- în orice vrei tu atâta timp cât crezi în ceva sau în cineva. Important e să ai puterea de a spera chiar dacă uneori e nevoie de miracole ca să trecem cu bine peste fiecare zi.
...zilele astea.. aş putea spune că nu au fost presărate cu veşti bune. Accidente, oameni care au scăpat doar cu o zgârietură mică, dar în schimb cu nişte amintiri dureroase- ei sunt cei care au fost suficient de norocoşi încât să sfideze moartea. Oameni care s-au ales cu câteva cicatrici pe care le vor purta toată viaţa cu ei, cicatrici care nu îi vor lăsa niciodată să uite ce s-a întâmplat. Oameni care încearcă să supravieţuiască pentru că nimeni nu poate accepta un asemenea sfârşit- ei sunt cei curajoşi cei care luptă din greu să îşi revină, cei care au primit o a doua şansă, cei care încă mai au multe de spus doar că nu e atât de uşor pe cât pare să îţi dechizi ochii şi să o iei de la început. Şi mai apoi sunt oamenii care nu au fost atât de norocoşi încât să li se mai ofere încă o şansă, ei sunt cei care deşi ar mai avea multe de spus nimeni nu le-a dat ocazia, ei sunt cei care fac pariu că ar fi oferit orice în schimbul unei ore în plus.
E trist să vezi că deşi vedem zi de zi accidente şi auzim de la unul şi de la altul, tot nu profităm, tot nu zâmbim atât de des, tot nu le spunem oamenilor dragi că îi iubim, tot nu ştim să fim fericiţi cu adevărat, încă nu am învăţat să spunem lucruri frumoase. Devenim din ce în ce mai răi cu cei din jurul nostru, mai apoi cu noi până când? Până când dispărem şi nimeni nu ne va mai acorda o a doua şansă. Şi e trist, e tare trist că uităm că unele lucruri nu le putem controla, devenim tot mai neatenţi şi preţul plătit pentru o secundă de neatenţie e mult, dar mult prea scump. Degeaba auzim în stânga şi în dreapta să preţuim fiecare moment pentru că uneori trebuie să facem propriile noastre greşeli, să cădem ca să ne putem ridica, doar că ai certitudinea că vei mai avea ocazia şi mâine să-i spui unui om ce mult înseamnă pentru tine? Eşti tu sigur că mâine omul care ţi-a zâmbit şi te-a salutat întotdeauna va primii pentru prima data un raspuns de la tine şi nu o privire răutăcioasă? Eşti tu sigur că locul ăla din autobuz mai contează atât de mult? E atât de important faptul că întârzii la prima oră, chiar atât de important? Ai certitudinea că mâine vei mai avea cui să îi spui un mulţumesc, un îmi pare rău sau un te iubesc? Contează atât de mult faptul că te-ai certat cu nu ştiu cine pentru că ţi-a luat nu ştiu ce? Sunt lucruri pe care mulţi dintre noi le consideră importante, banii, renumele, popularitatea, şi lista continuă.. dar e trist că uităm ce contează cu adevărat sănătatea, iubirea, prietenii, familia,şi ne amintim de cele mai multe ori când e mult prea târziu ca să mai schimbăm ceva.
Tu de parte cui eşti?
According to Elisabeth Kubler-Ross when we're dying or have suffered a catastrophic loss, we all move through five distinct stages of grief. We go into denial because the loss is so unthinkable we can't imagine it's true. We become angry with everyone, angry with survivors, angry with ourselves. Then we bargain. We beg. We plead. We offer everything we have, we offer our souls in exchange for just one more day. When the bargaining has failed and the anger is too hard to maintain, we fall into depression, despair, until finally we have to accept that we've done everything we can. We let go. We let go and move into acceptance.
Oamenii nu se schimbă..sau poate da,poate treptat devin exact cine sunt ei cu adevărat, cine ştie. Uneori ajungem să ne călcăm principiile în picioare în schimbul altora noi- fără să vrem, la altele renunţăm intenţionat şi pe unele le modelăm după bunul plac. E uimitor cum toată viaţa crezi într-un anumit lucru şi apoi apare cineva şi-ţi demonstrează contrariul, îţi arată că se poate şi altfel că situaţia nu e întocmai cum obişnuiai să o vezi tu. Mai simplu, te dă peste cap. Îţi oferă o cu totul altă viziune şi stai şi te întrebi unde ai dispărut, unde e vechiul tău mod de a fi şi de a gândi. Pentru că , cert e că nu te mai recunoşti, e ca şi când ai pornit pe alt drum care din când în când se intersectează cu cel vechi. Poate nu întelegi ce spun, poate nu găseşti niciun sens în tot ce spun, dar la un moment dat le vei întelege, da, într-o bună zi nu le vei mai considera nişte simple cuvinte alăturate.
Dar ştii, în final nu contează, la sfârşitul zilei ajungi la concluzia că principiile sunt nişte simple principii şi atât. Princiipile nu-ţi ţin de foame şi nici nu ţin locul persoanelor pe care le iubeşti. Important, important e cu ce rămâi, mai bine zis cu cine rămâi. Important e să crezi- în orice vrei tu atâta timp cât crezi în ceva sau în cineva. Important e să ai puterea de a spera chiar dacă uneori e nevoie de miracole ca să trecem cu bine peste fiecare zi.
...zilele astea.. aş putea spune că nu au fost presărate cu veşti bune. Accidente, oameni care au scăpat doar cu o zgârietură mică, dar în schimb cu nişte amintiri dureroase- ei sunt cei care au fost suficient de norocoşi încât să sfideze moartea. Oameni care s-au ales cu câteva cicatrici pe care le vor purta toată viaţa cu ei, cicatrici care nu îi vor lăsa niciodată să uite ce s-a întâmplat. Oameni care încearcă să supravieţuiască pentru că nimeni nu poate accepta un asemenea sfârşit- ei sunt cei curajoşi cei care luptă din greu să îşi revină, cei care au primit o a doua şansă, cei care încă mai au multe de spus doar că nu e atât de uşor pe cât pare să îţi dechizi ochii şi să o iei de la început. Şi mai apoi sunt oamenii care nu au fost atât de norocoşi încât să li se mai ofere încă o şansă, ei sunt cei care deşi ar mai avea multe de spus nimeni nu le-a dat ocazia, ei sunt cei care fac pariu că ar fi oferit orice în schimbul unei ore în plus.
E trist să vezi că deşi vedem zi de zi accidente şi auzim de la unul şi de la altul, tot nu profităm, tot nu zâmbim atât de des, tot nu le spunem oamenilor dragi că îi iubim, tot nu ştim să fim fericiţi cu adevărat, încă nu am învăţat să spunem lucruri frumoase. Devenim din ce în ce mai răi cu cei din jurul nostru, mai apoi cu noi până când? Până când dispărem şi nimeni nu ne va mai acorda o a doua şansă. Şi e trist, e tare trist că uităm că unele lucruri nu le putem controla, devenim tot mai neatenţi şi preţul plătit pentru o secundă de neatenţie e mult, dar mult prea scump. Degeaba auzim în stânga şi în dreapta să preţuim fiecare moment pentru că uneori trebuie să facem propriile noastre greşeli, să cădem ca să ne putem ridica, doar că ai certitudinea că vei mai avea ocazia şi mâine să-i spui unui om ce mult înseamnă pentru tine? Eşti tu sigur că mâine omul care ţi-a zâmbit şi te-a salutat întotdeauna va primii pentru prima data un raspuns de la tine şi nu o privire răutăcioasă? Eşti tu sigur că locul ăla din autobuz mai contează atât de mult? E atât de important faptul că întârzii la prima oră, chiar atât de important? Ai certitudinea că mâine vei mai avea cui să îi spui un mulţumesc, un îmi pare rău sau un te iubesc? Contează atât de mult faptul că te-ai certat cu nu ştiu cine pentru că ţi-a luat nu ştiu ce? Sunt lucruri pe care mulţi dintre noi le consideră importante, banii, renumele, popularitatea, şi lista continuă.. dar e trist că uităm ce contează cu adevărat sănătatea, iubirea, prietenii, familia,şi ne amintim de cele mai multe ori când e mult prea târziu ca să mai schimbăm ceva.
Tu de parte cui eşti?
According to Elisabeth Kubler-Ross when we're dying or have suffered a catastrophic loss, we all move through five distinct stages of grief. We go into denial because the loss is so unthinkable we can't imagine it's true. We become angry with everyone, angry with survivors, angry with ourselves. Then we bargain. We beg. We plead. We offer everything we have, we offer our souls in exchange for just one more day. When the bargaining has failed and the anger is too hard to maintain, we fall into depression, despair, until finally we have to accept that we've done everything we can. We let go. We let go and move into acceptance.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)