22 noiembrie 2012
* Even the sun sets in paradise *
Intotdeauna am vazut in filme, am citit in carti, am auzit de la oameni ca iubirea poate invinge orice, iubirea are puterea de a trece peste orice, dar oare cat de adevarat e?
Oare cand iubesti nu gresesti? Nu il ranesti pe cel de langa tine catusi de putin? Nu rostesti la nervi cuvinte care se infing in suflet ca un cutit? Cuvinte, pe care nu le poti sterge? Oare nu esti egoist? Nu il faci sa sufere?
Suntem oameni si gresim, e normal, si primim a doua sansa, a treia, a patra, la nesfarsit si uneori poate chiar nu o mai primim deloc. Dar nu asta e relevant acum, oare cat poti sa ierti? Cine stabileste limitele? Cine hotaraste cat si unde se pune punct? De iertat, iertam cu totii. Dar de uitat, cati uita cu adevarat? Iti spun eu, nimeni! Nu ai cum sa stergi cu buretele tot ce candva te-a afectat, nu poti sa te prefaci ca nu ai auzit cuvintele care ti-au mototolit sufletul ca pe o coala de hartie. Da, sufletele noastre sunt asemeni unei foi, suntem raniti mai indoim un colt, si inca unul si inca unul si mai sunt si momente fericite si le desfacem, si ajungem de unde am pornit initial, dar foaia? Foaia la fel ca si sufletele noastre nu mai e la fel, nu ar mai avea cum sa fie, si oricat ai incerca sa o repari, sa o faci la fel de perfecta cum era la inceput, nu poti, nu mai poti. Oare nu e la fel si cu iubirea? Chiar poate trece peste orice? Te poti trezi dimineata si sa te prefaci ca nu iti amintesti de trecut? Nu putem selecta amintirile pe care vrem sa le pastram si pe care nu. Putem doar sa alegem sa punem pret pe cele mai frumoase. Dar cum afecteaza asta iubirea? Oare nu o degradeaza catusi de putin? Multi spun ca daca ar fi inselati, ar ierta ar mai da o sansa. Dar ai putea sa traiesti cu frica ca daca s-a intamplat o data, se va intampla si a doua oara? Mereu te va roade gandul.
Iubirea? Iubirea nu dureaza vesnic, mi-ar placea sa cred asta, mi-as dori sa cred asta, dar stiu ca nu e adevarat. Iubirea trece, ramai cu respectul si cu intelegerea, in final doar cu asta ramai. Poate ca uneori stam impreuna pentru ca ne atasam atat de tare de omul de langa noi, pentru ca ne-am acomodat, pentru ca ne e usor, pentru ca stim cum sa trecem peste greutati si cum sa intampinam fericirea. Ne cunoastem pe noi, si poate ca ne-ar fi greu sa o luam iar de la inceput. Poate ca ne-ar fi greu sa mai trecem inca o data prin ce am trecut ca sa ajungem in acelasi punct, de fiecare data. Suntem facuti ca sa ne potrivim cu adevarat cu un singur om, poate ca atunci cand il vom gasi, desi iubirea nu va dura vesnic, ce va urma dupa va fi suportabil, va fi placut deoarece va fi o intelegere, o comunicare cum nu a existat cu altcineva, poate asta e ideea, ca la finalul zilei, desi sti ca te intorci acasa de fiecare data la acelasi om, sa nu te deranjeze, ba din contra.
Te iubesc şi te voi iubi întotdeauna, iar dacă şi după moarte oamenii iubesc, te voi iubi şi eu, şi mai bine cu tine în iad, decât fără tine în Paradis. (Dante Alighieri)
12 februarie 2012
*Bring me sunshine
This year I lost my way.
And losing your way on a journey is unfortunate. But losing your reason for the journey... is a fate more cruel.
The journey lasted eight months. Sometimes I traveled alone. Sometimes there were others who took the wheel, and took my heart. But when the destination was reached, it wasn't me who'd arrived. It wasn't me at all.
And once you lose yourself, you have two choices. Find the person you used to be, or lose that person completely.
Because sometimes, you have to step outside of the person you've been, and remember the person you were meant to be. The person you wanted to be. The person you are.
Yes, losing your heart's desire is tragic. But gaining your heart's desire? That's all you can hope for. And if having that is tragic, then give me tragedy. Because I wouldn't give it back for the world !
And losing your way on a journey is unfortunate. But losing your reason for the journey... is a fate more cruel.
The journey lasted eight months. Sometimes I traveled alone. Sometimes there were others who took the wheel, and took my heart. But when the destination was reached, it wasn't me who'd arrived. It wasn't me at all.
And once you lose yourself, you have two choices. Find the person you used to be, or lose that person completely.
Because sometimes, you have to step outside of the person you've been, and remember the person you were meant to be. The person you wanted to be. The person you are.
Yes, losing your heart's desire is tragic. But gaining your heart's desire? That's all you can hope for. And if having that is tragic, then give me tragedy. Because I wouldn't give it back for the world !
*Wonderland
Cu totii avem o poveste. Unii prefera sa o pastreze pentru ei, altii spun doar o parte din ea. Putini sunt cei ce nu au secrete, putini sunt cei ce admit ca daca ar avea ocazia ar schimba un lucru din trecutul lor sau poate si-ar fi dat cateva palme peste cap cand ar fi fost nevoie.
In ziua de azi cu totii ne ascundem, cu totii fugim de adevar pentru ca, bineinteles avem o reputatie de pastrat si ce ar zice lumea, ce ar crede oamenii din jurul nostru daca ar afla, ne-ar judeca sau poate nici macar nu ar baga de seama?
Notiunea de iubire.. nu pot sa imi explic cum bunicii nostri inca sunt impreuna, cum nu s-au luat la bataie inca, cum au trecut atatia ani peste ei fara ca sentimentele lor sa se degradeze vreun pic. Cum au reusit? E greu, uneori mi se pare imposibil sa stai alaturi de un om toata viata, sa il iubesti sa il respecti, sa ai incredere in el, cum poti sa ai certitudinea ca nu te vei trezi intr-o dimineata si vei constata ca nu mai il iubesti pe omul de langa tine, atunci ce vei face? Vei alege sa traiesti alaturi de el din obisnuinta sau poate din prea multa comoditate. Bine si respectul are un rol important si totusi nu poti iubi un om o viata intreaga.
Dar asta ramane de vazut.
At the end of the day faith is a funny thing. It turns up when you don't really expect it. Its like one day you realize that the fairy tale may be slightly different than you dreamed. The castle, well, it may not be a castle. And its not so important happy ever after, just that its happy right now. See once in a while, once in a blue moon, people will surprise you , and once in a while people may even take your breath away.
In ziua de azi cu totii ne ascundem, cu totii fugim de adevar pentru ca, bineinteles avem o reputatie de pastrat si ce ar zice lumea, ce ar crede oamenii din jurul nostru daca ar afla, ne-ar judeca sau poate nici macar nu ar baga de seama?
Notiunea de iubire.. nu pot sa imi explic cum bunicii nostri inca sunt impreuna, cum nu s-au luat la bataie inca, cum au trecut atatia ani peste ei fara ca sentimentele lor sa se degradeze vreun pic. Cum au reusit? E greu, uneori mi se pare imposibil sa stai alaturi de un om toata viata, sa il iubesti sa il respecti, sa ai incredere in el, cum poti sa ai certitudinea ca nu te vei trezi intr-o dimineata si vei constata ca nu mai il iubesti pe omul de langa tine, atunci ce vei face? Vei alege sa traiesti alaturi de el din obisnuinta sau poate din prea multa comoditate. Bine si respectul are un rol important si totusi nu poti iubi un om o viata intreaga.
Dar asta ramane de vazut.
At the end of the day faith is a funny thing. It turns up when you don't really expect it. Its like one day you realize that the fairy tale may be slightly different than you dreamed. The castle, well, it may not be a castle. And its not so important happy ever after, just that its happy right now. See once in a while, once in a blue moon, people will surprise you , and once in a while people may even take your breath away.
8 februarie 2012
*Vara
Vară.. imi e dor de vară!
Alte prostii. Alte zâmbete. Alte motive de a râde. Alte persoane. Alte locuri. Alte amintiri. Alţi oameni. Alte cântece. Alte voci. Alte speranţe. Alte vise. Alte sentimente. Altă ambiţie. Alte poteci. Alta eu. Alt tu. Altă ea. Alt el. Alţi noi. Alţi voi. Alte motive de fericire. Alt scop. Alţi oameni.
Aceeaşi fericire. Aceeaşi încredere. Aceeaşi voinţă. Aceleaşi trasee. Aceleaşi cabane. Acelaşi răsărit. Acelaşi apus. Aceeaşi mare. Acelaşi munte. Aceleaşi bănci. Aceeaşi putere.
Mai creştem cu o vară.
Parcă nu îmi vine să cred ce repede a trecut timpu' şi câte nu s-au întâmplat, câte s-au schimbat, cât ne-am schimbat. Unii în bine, alţii în rău, puţini sunt cei care au rămas la fel, dar nu asta contează acum. Chiar daca vara e cald, incredibil de cald de uneori ai impresia că te sufoci, cu bune şi cu rele vara rămâne vară, cu amintirile ei, cu povestea ei, cu oamenii ei, cu cântecele ei, nu e vară la fel.
Îmi e dor de munte, un dor nebun. Atât de puţini oameni mai merg pe munte şi cunosc traseele, şi potecile şi cabanele şi cântecele de munte, prea puţini ştiu ce înseamnă să pleci de la oraş să te propteşti pe iarbă după câteva ore de mers şi să te uiţi în jur, să stai la o cabană, dar să mergi şi cu cortu'. Şi focul de tabară în jurul căruia toţi se adună, şi cântă, şi dansează.
E trist când te uiţi în jur şi tot ce vezi sunt oameni care zac toată ziua în bar cu ţigarile în bot, cu băutura sub nas şi pe care dacă îi intrebi dacă au fost vreodată pe munte- şi nu mă refer la bucureşteni care merg cu maşina până în uşa cabanei, cel mai probabil vor spune "Cum să nu am fost pe Tâmpa când eram mai mic,am urcat pe drumu' vechi de Poiană, super tare, se pune?"
Îi mai văd din când în când pe unii îmbrăcaţi de parcă merg la parada modei, acum un an pe la 7 Scări, loc unde poate oricine să meargă, am avut marea surpriză de a întâlni un cuplu până în 25 de ani zic eu. Ea frumos aranjată, cu rujuleţ roz pe buze, cu unghiile făcute, cu pantaloni de marimea unui serveţel, geantă şi opincuţe, eu tot nu am înţeles ce făcea mult stimabila don-şoară cu poşeta după ea? şi când zic poşetă mă refer la o chestie micuţă în care îţi încap maxim nişte farduri. Iar domnul, avea adidaşi de la Nike, blugi 3/4, ochelari de soare pe cap, ca don-şoara menţionată în rândurile de mai sus, şi un tricou chicios, strâmt şi plin de briz brizuri.
Un alt exemplu, pe vremuri Cabana Diham nu era chiar atât de modernă şi înainte oamenii nu mergeau cu maşina până în faţa cabanei, şi înainte oamenii când voiau să meargă cu cortul mergeau în locuri unde ştiau că o să fie nevoiţi să se descurce în a-şi căra apă, a-şi face de mâncare, şi nicidecum nu îşi amplasau corturile la nici 50 de metri de cabană.
Nu mai ţin minte la ce cabană eram cu grupul şi era seara când făceam focul de tabără, ne adunam în jurul lui şi începeam să cântăm, când ne-am trezit că mai erau şi alţii, beţi, lemn, care aveau un mini foc de tabără puţin mai departe decât noi, şi în loc să cânte cât să ne auzim şi noi, urlau, cântau manele, înjurau, mâncau semiţe, peturi de bere aruncate, de parcă cineva era obligat să vină să adune după ei.
Nu mulţi sunt cei care ştiu ce atmosferă e sus pe munte,tu cu prietenii tăi, cu chitara, caiete de cântece, foc de tabără.
Şi nimic nu se compară cu durerea de picioare pe care o capeţi după ore întregi de mers, cu priveliştea de sus, cu aerul proaspăt şi cu somnul de după.
Păcat tot mai mulţi oameni uită de asta.
Alte prostii. Alte zâmbete. Alte motive de a râde. Alte persoane. Alte locuri. Alte amintiri. Alţi oameni. Alte cântece. Alte voci. Alte speranţe. Alte vise. Alte sentimente. Altă ambiţie. Alte poteci. Alta eu. Alt tu. Altă ea. Alt el. Alţi noi. Alţi voi. Alte motive de fericire. Alt scop. Alţi oameni.
Aceeaşi fericire. Aceeaşi încredere. Aceeaşi voinţă. Aceleaşi trasee. Aceleaşi cabane. Acelaşi răsărit. Acelaşi apus. Aceeaşi mare. Acelaşi munte. Aceleaşi bănci. Aceeaşi putere.
Mai creştem cu o vară.
Parcă nu îmi vine să cred ce repede a trecut timpu' şi câte nu s-au întâmplat, câte s-au schimbat, cât ne-am schimbat. Unii în bine, alţii în rău, puţini sunt cei care au rămas la fel, dar nu asta contează acum. Chiar daca vara e cald, incredibil de cald de uneori ai impresia că te sufoci, cu bune şi cu rele vara rămâne vară, cu amintirile ei, cu povestea ei, cu oamenii ei, cu cântecele ei, nu e vară la fel.
Îmi e dor de munte, un dor nebun. Atât de puţini oameni mai merg pe munte şi cunosc traseele, şi potecile şi cabanele şi cântecele de munte, prea puţini ştiu ce înseamnă să pleci de la oraş să te propteşti pe iarbă după câteva ore de mers şi să te uiţi în jur, să stai la o cabană, dar să mergi şi cu cortu'. Şi focul de tabară în jurul căruia toţi se adună, şi cântă, şi dansează.
E trist când te uiţi în jur şi tot ce vezi sunt oameni care zac toată ziua în bar cu ţigarile în bot, cu băutura sub nas şi pe care dacă îi intrebi dacă au fost vreodată pe munte- şi nu mă refer la bucureşteni care merg cu maşina până în uşa cabanei, cel mai probabil vor spune "Cum să nu am fost pe Tâmpa când eram mai mic,am urcat pe drumu' vechi de Poiană, super tare, se pune?"
Îi mai văd din când în când pe unii îmbrăcaţi de parcă merg la parada modei, acum un an pe la 7 Scări, loc unde poate oricine să meargă, am avut marea surpriză de a întâlni un cuplu până în 25 de ani zic eu. Ea frumos aranjată, cu rujuleţ roz pe buze, cu unghiile făcute, cu pantaloni de marimea unui serveţel, geantă şi opincuţe, eu tot nu am înţeles ce făcea mult stimabila don-şoară cu poşeta după ea? şi când zic poşetă mă refer la o chestie micuţă în care îţi încap maxim nişte farduri. Iar domnul, avea adidaşi de la Nike, blugi 3/4, ochelari de soare pe cap, ca don-şoara menţionată în rândurile de mai sus, şi un tricou chicios, strâmt şi plin de briz brizuri.
Un alt exemplu, pe vremuri Cabana Diham nu era chiar atât de modernă şi înainte oamenii nu mergeau cu maşina până în faţa cabanei, şi înainte oamenii când voiau să meargă cu cortul mergeau în locuri unde ştiau că o să fie nevoiţi să se descurce în a-şi căra apă, a-şi face de mâncare, şi nicidecum nu îşi amplasau corturile la nici 50 de metri de cabană.
Nu mai ţin minte la ce cabană eram cu grupul şi era seara când făceam focul de tabără, ne adunam în jurul lui şi începeam să cântăm, când ne-am trezit că mai erau şi alţii, beţi, lemn, care aveau un mini foc de tabără puţin mai departe decât noi, şi în loc să cânte cât să ne auzim şi noi, urlau, cântau manele, înjurau, mâncau semiţe, peturi de bere aruncate, de parcă cineva era obligat să vină să adune după ei.
Nu mulţi sunt cei care ştiu ce atmosferă e sus pe munte,tu cu prietenii tăi, cu chitara, caiete de cântece, foc de tabără.
Şi nimic nu se compară cu durerea de picioare pe care o capeţi după ore întregi de mers, cu priveliştea de sus, cu aerul proaspăt şi cu somnul de după.
Păcat tot mai mulţi oameni uită de asta.
2 februarie 2012
*Marea
Intotdeauna mi-a placut marea. Marea inseamna liniste, infinit, putere, marea- un amalgam de nuante albastre si verzui.
Imi e dor de mare si de tot ce tine de ea. Imi e dor de taberele la mare cand ne trezeam dimineata pe furis doar ca sa prindem rasaritul, ne ascundeam sa nu ne vada nimeni si alergam desculte pe coridorul lung ce avea dintr-o parte in alta pe mijloc un covor mare si maroniu, iar pe marginile lui, gresia crem de care iti lipeai picioarele cand veneai de pe plaja.
Rasaritul- ce dezamagite eram cand ajungeam mai repede, si nefiind imbracate gros stateam pe nisip imbratisate si dupa ne intorceam in camere unde asternuturile pareau incredibil de calde si confortabile.
Imi e dor de mare. Pe langa faptul ca nisipul ardea mai erau si scoici care te intepau, paharele de bere care tind sa cred ca faceau parte din decor. Soarele care facea orice altceva numai sa incalzeasca apa marii cat sa nu fie rece nu. Caldura care devenea insuportabila uneori, costumele de baie atat de colorate si de diferite, cremele cu protectie solara, umbrelutele si saltelele nelipsite de altfel, bulgarii de gheata cu fel si fel de siropuri pe ei, inghetata- o varietate de arome. Nu am cum sa uit putinele tarabe cu fructe si supermarket-urile mereu pline seara. Parcul de distractii de unde nu plecai fara porumb fiert, pufarine, pufuleti sau vata pe bat. Mese pline de bratari fosforescente, ochelari de soare, scoici, magneti si fel si fel de alte kitchuri. Sa nu uit de tatuajele cu henna care erau foarte la moda.
Imi e dor sa stau pe plaja, sa ascult muzica sa citesc o carte buna, sa fumez o tigara si sa beau un ceai rece cu gheata si lamaie.
Imi e dor de mare...
Imi e dor de mare si de tot ce tine de ea. Imi e dor de taberele la mare cand ne trezeam dimineata pe furis doar ca sa prindem rasaritul, ne ascundeam sa nu ne vada nimeni si alergam desculte pe coridorul lung ce avea dintr-o parte in alta pe mijloc un covor mare si maroniu, iar pe marginile lui, gresia crem de care iti lipeai picioarele cand veneai de pe plaja.
Rasaritul- ce dezamagite eram cand ajungeam mai repede, si nefiind imbracate gros stateam pe nisip imbratisate si dupa ne intorceam in camere unde asternuturile pareau incredibil de calde si confortabile.
Imi e dor de mare. Pe langa faptul ca nisipul ardea mai erau si scoici care te intepau, paharele de bere care tind sa cred ca faceau parte din decor. Soarele care facea orice altceva numai sa incalzeasca apa marii cat sa nu fie rece nu. Caldura care devenea insuportabila uneori, costumele de baie atat de colorate si de diferite, cremele cu protectie solara, umbrelutele si saltelele nelipsite de altfel, bulgarii de gheata cu fel si fel de siropuri pe ei, inghetata- o varietate de arome. Nu am cum sa uit putinele tarabe cu fructe si supermarket-urile mereu pline seara. Parcul de distractii de unde nu plecai fara porumb fiert, pufarine, pufuleti sau vata pe bat. Mese pline de bratari fosforescente, ochelari de soare, scoici, magneti si fel si fel de alte kitchuri. Sa nu uit de tatuajele cu henna care erau foarte la moda.
Imi e dor sa stau pe plaja, sa ascult muzica sa citesc o carte buna, sa fumez o tigara si sa beau un ceai rece cu gheata si lamaie.
Imi e dor de mare...
7 ianuarie 2012
*In gara
Nu exista prieteni care pleaca, aceia nici macar nu erau prieteni, ci doar banale cunostiinte. Stam cu totii intr-o gara, pe un peron si asteptam ceva ce nici noi nu stim. Suntem singuri. Trenurile vin si pleaca, dar nu sunt pentru noi pentru ca...daca ar fi le-am recunoaste. Stam singuri pe o banca inghetati de frig si de singuratate, apoi vine un strain si se aseaza langa noi. Ca sa vezi, e tot un calator care,surprinzator asteapta si el un tren. Asteptarea aproprie oamenii asa ca intram in vorba, ce altceva sa facem?!
“Buna ziua!”
“Buna ziua! Ce faci?”
“Astept un tren, tu?”
“Mda, si eu..”
(pauza lunga)
“Urata vreme...”
“Da...”
Apoi tacem, dar linistea nu sta prea mult. Vorbim, vorbim despre trenuri, despre trecatorii mai norocosi care au gasit un tren,trenul lor. Trebuie sa spunem ceva, doar asa e politicos. Pe urma, cu cat vorbim mai mult cu atat spunem mai putin..deja nu mai suntem straini, suntem 2 prieteni.Incepem si ne vorbim despre fericire si despre visele noastre, ii spunem cat de greu ne e si el intelege, cine stie , poate si plangem putin. Dar nu , nu e timp de asta, vine un tren, trenul lui. Trebuie sa plece dar ne va scrie..Sigur ca da, ne vom scrie, ne vom suna, legatura asta a noastra nu poate sa dispara. Cuvintele spuse de noi nu au fost auzite de un strain, ci de un prieten.
In fine, zilele trec, apar emailurile scrise scurt, cuvintele banale si plicticoase, el a ajuns in alta gara, pe alt peron, asteapta un alt tren, e in alta etapa...iar noi? Noi am devenit doar o cunostiinta plicticoasa fata de care are datoria de a scrie. Dar trece si asta, nu ne scrie mult.
Intre timp apare altcineva pe peron, un alt calator. O sa vorbim si cu el,altfel cum? Nu din asta e facuta viata? Nu din prieteni falsi?
Am avut prieteni in liceu cu care am baut si am plans de anul nou sau la cine stie ce petreceri, lor le-am spus lucruri pe care nici macar eu nu le credeam despre mine..ehehe, nici nu visam ca intr-o zi nu o sa ne mai vorbim. Ne mai intalnim uneori pe strada si eu traversez repde pe cealalta parte ca sa nu fiu nevoita sa ii salut. Saluturile astea plicticoase ma omoara. La ce bun daca nu suntem decat niste cunstiinte distante acum..? De ce sa ne irosim 5 minute din timpul nostru atat de scurt si pretios pentru a face o conversatie banala? Nu mai sunt prietenii mei. Si nici atunci demult nu erau prietenii mei daca acum nu mai sunt..doar s-a intamplat sa petrecem un timp impreuna, un timp in care fiecare astepta altceva. Daca aceia erau prieteni adevarati nu plecau cu primul tren, ci ramaneau langa mine, chiar aici. Stiti, nu trenul pe care il astepti conteaza, conteaza cu cine astepti trenul. Ei nu au inteles asta.
Nu am nevoie de prieteni intamplatori, nu am nevoie de vagi cunostiinte care sa imi dea mesaje banale de craciun. Nu vreau politetea voastra!Nu trebuie sa ma salutati, nu trebuie sa ma sunati daca chiar nu aveti ce-mi spune. Va eliberez din functie.
EU am nevoie de oameni adevarati care sa nu plece de langa mine, de aceea stau aici si astept. Nu, nu voi lua niciun tren! Prefer sa astept.
“Buna ziua!”
“Buna ziua! Ce faci?”
“Astept un tren, tu?”
“Mda, si eu..”
(pauza lunga)
“Urata vreme...”
“Da...”
Apoi tacem, dar linistea nu sta prea mult. Vorbim, vorbim despre trenuri, despre trecatorii mai norocosi care au gasit un tren,trenul lor. Trebuie sa spunem ceva, doar asa e politicos. Pe urma, cu cat vorbim mai mult cu atat spunem mai putin..deja nu mai suntem straini, suntem 2 prieteni.Incepem si ne vorbim despre fericire si despre visele noastre, ii spunem cat de greu ne e si el intelege, cine stie , poate si plangem putin. Dar nu , nu e timp de asta, vine un tren, trenul lui. Trebuie sa plece dar ne va scrie..Sigur ca da, ne vom scrie, ne vom suna, legatura asta a noastra nu poate sa dispara. Cuvintele spuse de noi nu au fost auzite de un strain, ci de un prieten.
In fine, zilele trec, apar emailurile scrise scurt, cuvintele banale si plicticoase, el a ajuns in alta gara, pe alt peron, asteapta un alt tren, e in alta etapa...iar noi? Noi am devenit doar o cunostiinta plicticoasa fata de care are datoria de a scrie. Dar trece si asta, nu ne scrie mult.
Intre timp apare altcineva pe peron, un alt calator. O sa vorbim si cu el,altfel cum? Nu din asta e facuta viata? Nu din prieteni falsi?
Am avut prieteni in liceu cu care am baut si am plans de anul nou sau la cine stie ce petreceri, lor le-am spus lucruri pe care nici macar eu nu le credeam despre mine..ehehe, nici nu visam ca intr-o zi nu o sa ne mai vorbim. Ne mai intalnim uneori pe strada si eu traversez repde pe cealalta parte ca sa nu fiu nevoita sa ii salut. Saluturile astea plicticoase ma omoara. La ce bun daca nu suntem decat niste cunstiinte distante acum..? De ce sa ne irosim 5 minute din timpul nostru atat de scurt si pretios pentru a face o conversatie banala? Nu mai sunt prietenii mei. Si nici atunci demult nu erau prietenii mei daca acum nu mai sunt..doar s-a intamplat sa petrecem un timp impreuna, un timp in care fiecare astepta altceva. Daca aceia erau prieteni adevarati nu plecau cu primul tren, ci ramaneau langa mine, chiar aici. Stiti, nu trenul pe care il astepti conteaza, conteaza cu cine astepti trenul. Ei nu au inteles asta.
Nu am nevoie de prieteni intamplatori, nu am nevoie de vagi cunostiinte care sa imi dea mesaje banale de craciun. Nu vreau politetea voastra!Nu trebuie sa ma salutati, nu trebuie sa ma sunati daca chiar nu aveti ce-mi spune. Va eliberez din functie.
EU am nevoie de oameni adevarati care sa nu plece de langa mine, de aceea stau aici si astept. Nu, nu voi lua niciun tren! Prefer sa astept.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)