Nu exista prieteni care pleaca, aceia nici macar nu erau prieteni, ci doar banale cunostiinte. Stam cu totii intr-o gara, pe un peron si asteptam ceva ce nici noi nu stim. Suntem singuri. Trenurile vin si pleaca, dar nu sunt pentru noi pentru ca...daca ar fi le-am recunoaste. Stam singuri pe o banca inghetati de frig si de singuratate, apoi vine un strain si se aseaza langa noi. Ca sa vezi, e tot un calator care,surprinzator asteapta si el un tren. Asteptarea aproprie oamenii asa ca intram in vorba, ce altceva sa facem?!
“Buna ziua!”
“Buna ziua! Ce faci?”
“Astept un tren, tu?”
“Mda, si eu..”
(pauza lunga)
“Urata vreme...”
“Da...”
Apoi tacem, dar linistea nu sta prea mult. Vorbim, vorbim despre trenuri, despre trecatorii mai norocosi care au gasit un tren,trenul lor. Trebuie sa spunem ceva, doar asa e politicos. Pe urma, cu cat vorbim mai mult cu atat spunem mai putin..deja nu mai suntem straini, suntem 2 prieteni.Incepem si ne vorbim despre fericire si despre visele noastre, ii spunem cat de greu ne e si el intelege, cine stie , poate si plangem putin. Dar nu , nu e timp de asta, vine un tren, trenul lui. Trebuie sa plece dar ne va scrie..Sigur ca da, ne vom scrie, ne vom suna, legatura asta a noastra nu poate sa dispara. Cuvintele spuse de noi nu au fost auzite de un strain, ci de un prieten.
In fine, zilele trec, apar emailurile scrise scurt, cuvintele banale si plicticoase, el a ajuns in alta gara, pe alt peron, asteapta un alt tren, e in alta etapa...iar noi? Noi am devenit doar o cunostiinta plicticoasa fata de care are datoria de a scrie. Dar trece si asta, nu ne scrie mult.
Intre timp apare altcineva pe peron, un alt calator. O sa vorbim si cu el,altfel cum? Nu din asta e facuta viata? Nu din prieteni falsi?
Am avut prieteni in liceu cu care am baut si am plans de anul nou sau la cine stie ce petreceri, lor le-am spus lucruri pe care nici macar eu nu le credeam despre mine..ehehe, nici nu visam ca intr-o zi nu o sa ne mai vorbim. Ne mai intalnim uneori pe strada si eu traversez repde pe cealalta parte ca sa nu fiu nevoita sa ii salut. Saluturile astea plicticoase ma omoara. La ce bun daca nu suntem decat niste cunstiinte distante acum..? De ce sa ne irosim 5 minute din timpul nostru atat de scurt si pretios pentru a face o conversatie banala? Nu mai sunt prietenii mei. Si nici atunci demult nu erau prietenii mei daca acum nu mai sunt..doar s-a intamplat sa petrecem un timp impreuna, un timp in care fiecare astepta altceva. Daca aceia erau prieteni adevarati nu plecau cu primul tren, ci ramaneau langa mine, chiar aici. Stiti, nu trenul pe care il astepti conteaza, conteaza cu cine astepti trenul. Ei nu au inteles asta.
Nu am nevoie de prieteni intamplatori, nu am nevoie de vagi cunostiinte care sa imi dea mesaje banale de craciun. Nu vreau politetea voastra!Nu trebuie sa ma salutati, nu trebuie sa ma sunati daca chiar nu aveti ce-mi spune. Va eliberez din functie.
EU am nevoie de oameni adevarati care sa nu plece de langa mine, de aceea stau aici si astept. Nu, nu voi lua niciun tren! Prefer sa astept.
