Sunt matinală.

Imi place sa imi incep diminetile inca de la ora 6, cu muzica frumoasa, cu ganduri bune, cu cafea si tigari, cu paine prajita si gem.
Imi plac diminetile cand soarele abia rasare si e racoare afara si liniste, si lumea pare ca sta in loc pret de cateva minute, ca si cum m-ar astepta: Buna dimineata, sa ai o zi minunata!. Asa simt ca ziua e mai lunga, ca un fel de pact cu soarele, eu renunt la cateva ore de somn, iar el imi ofera ceva mai frumos in schimb- timp.

Acum intelegi de ce zambesc dimineata?

* De anima *

Expozitiunea- buna sau rea, lunga sau scurta, aici incepe pentru toata lumea.
Nu stiu daca le-am multumit intotdeauna pentru prietenia lor, pentru sprijinul si pentru increderea oferita fara niciun fel de asteptare. Dar oricum ar fi, ii respect pe toti cei ce au trecut prin viata mea de-a lungul timpului, pe cei care au ramas, pe cei pe care i-am gonit si pe cei ce au plecat. Fiecare a reusit sa isi lase amprenta pe sufletul meu in felul lui, unii cu mangaieri calde si cu cuvinte frumoase, altii cu rani care in cele din urma s-au cicatrizat. Dar toti mi-au lasat amintiri, zambete si lacrimi, experiente de tot felul, si le multumesc pentru tot. Pentru ca fara ele nu as fi fost omul care sunt azi, fara ele poate nu as fi suferit de optimism si poate nu m-as fi incapatanat sa caut in rau si un bine si cine stie, poate ca nu l-as fi gasit vreodata.
Unii au primit nenumarate sanse, altii niciuna. Unii nu au inteles, altii au reusit sa-mi cunoasca sufletul si gandurile. Pe unii i-am ascultat zile si nopti intregi, iar pe altii doar i-am auzit. Cu unii am comunicat din priviri, iar cu altii am consumat milioane de cuvinte. Oameni de tot felul, cu probleme de zi cu zi, cu griji mai mari sau mai mici. Oameni care mi-au daruit adevarate lectii de viata. Oameni alaturi de care am plans in momentele grele, alaturi de care am ras pana la lacrimi si dureri de burta. Oameni cu care am impartit sute de povesti, cu care am baut zeci de cafele si ceaiuri si am ars pachete intregi de tigari. Oamenii cu care am facut tampenii si alaturi de care am invatat ce-i prietenia, ce-i iubirea, ce-s sentimentele. Oamenii pe care i-am inteles si care m-au inteles. Oameni frumosi in felul lor. Si le multumesc acum, chiar daca mai mergem sau nu pe acelasi drum, le sunt recunoscatoare pentru tot si pentru toate. Amintiri la care nu as renunta niciodata.
Cred ca asta e important, sa fii multumit de ceea ce ai. Sa fii fericit si sa te bucuri pentru ceea ce ai primit. Sa accepti ca nu intotdeauna ajungi unde vrei, ci unde e nevoie de tine. Sa stii sa aplauzi la timp ceea ce e de aplaudat. Sa plangi cand simti nevoia, sa razi chiar si de ce-ti amintesti. Sa spui ceea ce ai de spus la momentul potrivit. Sa iti infrunti frica si sa risti. Sa fi al naibii de fericit pentru ocaziile pe care le-ai avut, oamenii pe care i-ai cunoscut si amintirile si lectiile pe care le-ai castigat. Sa daruiesti zambete si amintiri, sa lasi in urma ta povesti frumoase. Asta e tot ce conteaza. Ce poti sa le daruiesti oamenilor si cum primesti ceea ce iti este dat.
Finalul- fie el unul fericit sau trist, aici se termina pentru unii.

For what it’s worth it’s never too late, or in my case too early, to be whoever you want to be. There’s no time limit. Start whenever you want. You can change or stay the same. There are no rules to this thing. We can make the best or the worst of it. I hope you make the best of it. I hope you see things that startle you. I hope you feel things you never felt before. I hope you meet people who have a different point of view. I hope you live a life you’re proud of, and if you’re not, I hope you have the courage to start all over again.

* Marie *

A fost odata o fata Marie,
mergea des prin calatorii,
avea prieteni cam zglobii
si nu credea in cununii.
Bea cafea cu zahar zi de zi,
stia a scrie "sa fii"cu doi de i,
cumpara flori rosii si portocalii
si ii placea sa scrie poezii.
Pentru ea tristetea era gri,
iubirea avea tente albastrii,
cantecul si azi i-l poti auzii
in orice colt de lume-ai fi.
Zambea mereu, asta sa stii,
credea ca oamenii raman copii,
asa era a mea Marie
cu ochii ei verzi-cafenii.

* Miracole ascunse intre doua coperte *

Suntem gandurile ratacite ale trecutului, sufletele hoinare ce lipsesc din prezent si, supusii viitorului. Astia suntem noi, generatii intregi de oameni incapabili de a tine pasul cu timpul.
Azi oamenii pot fi impartiti in 3 categorii. Unii au cazut si nu au reusit sa se mai ridice, sau nu au mai vrut, si au trecut anii peste ei, atata timp..ei sunt oamenii mici care nu vor creste mari. Putini sunt cei ce isi au sufletul in prezent, adevarati maestri ce reusesc sa fie stapanii proprilor ganduri. Iar altii, altii au crescut mari prea repede pentru ca nu au avut de ales.
Generatii intregi de oameni care se lupta cu timpul, cu amintirile, cu ei si intre ei. Astia suntem noi, oameni mici sau mari. Tipam unii la altii in speranta ca poate asa ne vom face ascultati nu numai auziti. Tragem din rasputeri de cei de langa noi pentru ca nu vrem sa mergem singuri pe alt drum. Suntem rai cu noi si cu ceilalti, zambim tot mai rar celor din jurul nostru, nu mai dispunem de rabdare pentru a citi carti. Ne aruncam pasiunile la gunoi, nu mai ajutam pe oricine are nevoie de noi. Suntem prea preocupati pentru a mai da buna dimineata doamnei de la florarie sau chelnerului amabil ce ne-a servit cafeaua. Uitam sa ne uram o zi buna cand iesim din casa si ne e tot mai greu sa ne spunem unul altuia ce avem nevoie. Ne cerem scuze de prea putine ori si abia daca ne mai explicam unde am gresit. Ne batem pe scaunele libere din autobuze, ne plimbam prea putin prin parc. Ne judecam numai dupa aparente si suntem intotdeauna prea grabiti sau prea obositi pentru a merge cateva statii pe jos. Ne certam din orice greseala si ne facem tampiti si dobitoci mai des decat ne adresam cuvinte frumoase. Cumparam flori doar la ocazii speciale si radem doar cand cineva cade pe scari. Ne uitam la stiri, aplaudam numai ce nu trebuie si ne incurajam tot mai rar. Barfele circula mai repede decat virozele si prieteniile sunt pe termen scurt. Ne spunem tot mai rar ca ne iubim si atunci cand o facem nici macar nu o mai simtim. Ne permitem tot mai rar sa fim cu adevarat fericiti si calatorim doar din cand in cand. Facem chefuri si mergem la gratar doar ca o scuza sa bem. Dam cu piciorul la tot ce nu ne convine si prea putini mai pun suflet in ceea ce fac. Fumam pachete intregi de tigari fara sa ne gandim la consecintele ce vor urma. Mergem la mare doar pentru distractie si prea putini dintre noi mai urca pe munti doar pentru frumusetea lor si cantecele la chitara seara in cabana. Ne e tot mai greu sa spunem ce simtim si ce vrem cu adevarat si concuram care isi ascunde sentimentele mai bine. Tinem relatii din frica, pentru ca trebuie sa ai curaj sa o iei de la capat cu altcineva. Ne ranim intre noi in incercarea de a tine focul aprins, dar in lupta noastra in a arunca lemne, nici macar nu observam ca el s-a stins acum mult timp. Uitam sa punem punct cand trebuie si suntem prea speriati sa lasam alti oameni sa intre in vietile noastre. Nu intelegem ca trebuie sa traim ce e de trait la momentul potrivit. Si cu toate ca avem atatea lectii bine predate, nu stiu cum se face ca nu le bagam in seama, nu reusim sa ne sincronizam.
Poate, doar poate, intr-o zi vom reusi sa tinem pasul cu timpul si poate ca atunci vom fi mai buni cu noi si cu ceilalti, si poate ca atunci vom fi si mai fericiti.

* Strugurii s-au copt in anul acela in lipsa ei*

Trecutul e doar pentru bunul meu plac. Un fel de omagiu pe care-l aduc tuturor sufletelor care s-au perindat prin viaţa mea şi n-au ştiut să rămână. Sau n-am ştiut eu sa le păstrez.

Nu am scris niciodata despre ea. Dar azi am s-o fac. Ea, asa ii voi spune, numele este relativ.
Ar fi atat de multe lucruri pe care le-as putea arunca aici, sute, poate chiar mii de amintiri care s-au conturat tot mai proeminent cu trecerea timpului. Lectii bine invatate, nopti pierdute, lacrimi si zambete, certuri si impacari, plimbari lungi, cu muzica sau fara, discutii interminabile, prietenie neconditionata. Comunicam de multe ori din priviri, pentru ca stiam amandoua ca daca am incepe sa vorbim nu ne-am mai putea opri din plans, asa ca ne descarcam sufletele una in ochii alteia, fara cuvinte.
Pierdeam ore in sir povestind despre orice, facandu-ne scenarii de tot felul, care se puteau concretiza sau care aveau sa raman la stadiul de vise. Nu imi era frica ca nu am mai avea ce sa ne spunem, si chiar daca nu am mai fi avut, cu ea linistea nu a fost niciodata deranjanta.
Au fost nopti si zile intregi cand tot ce voiam sa facem era sa stam una in compania celeilate, sa ne uitam la filme, sa bem energizante si cafele, si cu toate ca avea suficient de multe pahare in casa, mereu imparteam acelasi pahar din care beam Cola. Era persoana care imi intelegea entuziasmul dupa ce citeam o carte, care ma asculta fara sa se planga, cum conturam idei de tot felul. Nu m-a judecat niciodata pentru greselile pe care le faceam, ma cunostea mult prea bine si ma primea de fiecare data inapoi, iar eu ma puneam cu capul pe picioarele ei si ea se juca cu parul meu.
Am avut cel mai bun sprijin in ea, stia sa aplaude fiecare reusita cu zambete si imbratisari, si sa stearga fiecare lacrima provocata de vreun esec, bineinteles ea nu era un om insistent, stia ca la momentul potrivit ii voi povesti totul. Am stiut, ne-am stiut una pe alta si de fiecare data cand ne-am indepartat, timpul a reusit cumva sa ne readuca inapoi, am avut un rol foarte important una in viata celeilate.
Certurile noastre, au fost si vor ramane intotdeauna memorabile, cu limbaj colorat, fara eufemisme, uneori ne uimeam cu imaginatia bogata de care dadeam dovada, stii , draga mea, inca nu e prea tarziu sa dam la teatru! , cu asta ne consolam de fiecare data. Ne-am uitat la seriale, am plans la filme, am impartasit emotii de tot felul, si poate n-am scris vreun bestseller, dar am stiut sa ne fim alaturi.
Zecile de tigari fumate, energizantele, baie la 2 noapte in piscina alaturi de berea cu lamaie, spaima care se citea in ochii ei cand a trebuit sa ma duca la spital la 4 dimineata, pentru ca am avut o cadere de calciu (spasmofilie-in termeni medicali) si fericirea de pe chipul ei cand a vazut ca sunt in regula, lucrurile astea nu se uita. Nu ne vindeam minciuni, ne-am spus intotdeauna adevarul, oricat de dureros ar fi fost el era intotdeauna pe buzele noastre, pur, in starea lui bruta, neslefuit, pentru ca stiam ca oricat de tare ne-ar putea dobori realitatea, ne aveam una pe alta, ne ridicam, ne zambeam si mergeam mai departe.
Stateam jumatate de ora sa alegem culoarea la oja, iar apoi inca jumatate sa ne punem de acord asupra modelului, oricum in final, erau ori negre, ori roz in cazul ei. Desi din cand in cand ne invadam teritoriul am avut stiluri diferite, opuse as putea spune, dar asta nu a fost vreo problema. Am crescut una in ochii alteia si am reusit sa ne intelegem, sa ne cunoastem, sa ne respectam si sa ne apreciem la adevarata valoare. Am invatat multe, sau mai bine zis, ne-am invatat multe. Cred ca experintele fiecareia au contat mult in prietenia noastra, a fost ca si cand ne puteam citi una alteia cuvintele deja bine intiparite pe retina, cuvinte pe care altii nu reuseau sa le vada.
As putea continua sa scriu despre ea pana maine dimineata, si tot nu cred ca as ramane fara cuvinte care sa descrie prietenia noastra. Ea e prietena mea cea mai buna, persoana mea, omul meu drag, ea e cea pe care o iubesc din tot sufletul meu. Cu toate ca timpul, sau poate noi am fost complicele propriilor noastre plecari, mereu va face parte din viata mea.
Oricum, la finalul oricarei zile, tot ce conteaza sunt amintirile frumoase cu care ai ramas si oamenii pe care i-ai cunoscut si care si-au lasat amprenta pe sufletul tau.

Si, cand a venit timpul, ne-am despartit fara cuvinte. Un ocean de bucurie ne-a inundat sufletele. Asta a fost tot. 

* Miocard sub morfina II *

E o dimineata racoroasa de toamna si iata-ma aici, pe terasa in centru, ca de obicei A. intarzie, speram ca poate, dupa atatia ani, va scapa de obiceiul asta, dar oricum, daca n-a facut-o pana acum, nici n-o va mai face.

"O cafea tare, cu mult zahar si putin lapte, te rog. "- asa imi place sa imi incep diminetile, cu planuri sau fara, posibile sau mai putin posibile. Ah, uite ca vine, ma mir, am apucat sa ard doar doua tigari. 

Eu cu A. nu ne vedem prea des, recunosc, dar cand ne cautam, stim ca ceva se intampla in viata celeilate, bine sau rau, nu mai conteaza. 

-Buna dimineata! mi-a spus-o pe un ton cald, dupa o pauza in care a tras aer adanc in piept.

-Buna sa fie. Ce faci, draga mea? 

Isi arunca geanta pe scaunul de langa si incepe sa scoata de prin ea fel si fel de lucruri in incercarea de a-si gasi tigarile(un alt obicei de-al ei), timp in care imi explica cu toata sinceritatea de care dispunea," am incercat sa ajung la timp, m-am grabit." 

-Cine stie, poate peste inca atatia ani, vei ajunge si tu la timp, macar o data.

-Bloody hell!.. gata, le-am gasit. 

-In sfarsit, incepusem sa cred ca pana plecam o sa o scoti si pe maica-ta din geanta., am spus eu, tachinand-o putin.

-Haide, haide sa iti povestesc ce s-a intamplat. Dar stai inainte sa te aduc pe filmul meu, anul 2011-V. si PPP.

Am izbucnit amandoua in ras, de parca ne-am fi uitat la vreo comedie. Nu ca as aveam cum sa uit acel an, am cunoscut cativa oameni frumosi, cu unii n-am mai tinut legatura, din varii motive, dar oricum, ii voi tine minte toata viata.

-Ce diferite eram atunci, ce mult am crescut.

-Da, mi-e dor uneori de zilele alea, asa, sa continui, nu ai crede in cine m-am izbit ieri, involuntar, bineinteles, in V., care vazand ca sunt eu, a inceput o adevarata poveste, vorbea de parca am fost prieteni buni o viata intreaga, m-a intrebat ce face mama, cum mai sunt, in fine, discutii de zi cu zi, ca dupa sa-mi spuna ca urmeaza sa se casatoareasca si..

-Stai, V. se casatoreste? 

-Da, cu o fata din Franta cica, ma bucur pentru el. "Aere de Paris"., a adugat ea, incepand sa rada.

-Ce repede trece timpul, si PPP. e deja pe picioarele lui, s-a mai cizelat, mai imi scrie din cand in cand, nu ca as fi interesata, dar asa, de dragul vremurilor de la inceputul liceului.

-Stii, ma simt de parca au trecut ani intregi peste noi, desi sunt doar 2 ani jumate de atunci, dar oricum altii le-au luat locul in vietile noastre si au stat si ei ceva pe aici, bine, ce-i drept, au plecat si aia intre timp.

-Mai bine.

-Am cunoscut pe cineva., mi-a spus, facand cercuri cu lingurita in cana de ceai de fructe.

Nu am cerut nume si nu cred ca am facut-o vreodata, ma rezum la ce-mi povesteste despre el, numele sunt relative.

-Spune-mi, cum e?

-Ne-am cunoscut intamplator prin intermediul unei colege, e, cum sa spun..diferit. Nu cauta nimic, de altfel, nici eu nu o fac, dar e ceva la noi.

De fiecare data cand am auzit-o pe A. spunand "noi" , am stiut ca nu e un oarecare, nu avea sa fie o simpla intamplare si atat. Sigur avea sa urmeze o poveste.

-Il placi.

-Da, il plac, dar, stii cum sunt eu, m-am dezobisnuit sa depind de cineva, sa fiu atasata, sa ma implic emotional. La primele semne de tandrete, m-am panicat, mi-au trebuit doua zile sa reusesc sa ma calmez, la dracu. 

-Haha, stiu ce zici., am spus eu razand si nu prea. Si eu am momente cand as fugi in directia opusa, atat cat m-ar tine plamanii, deci nu prea mult. Dar dupa ma intorc.

-Nu stiu daca e curiozitate sau ceva mai mult. Incerc sa ma controlez, sa nu mai dau bir cu fugitii, dar la naiba si cu ciorba fierbite, te dezveti greu din a mai sufla.

-Uite, eu cred ca ar trebui sa te calmezi, panica asta a ta dureaza de ceva timp incoace, stiu ca nu-ti place sa simti ca ai apartine cuiva, dar dumnezeule, lucrurile noi sunt frumoase, oamenii noi sunt frumosi, gandeste-te cat poti explora- kilometri intregi de suflet, ce necunoscute iti sunt gandurile lui.

-Stiu asta, crede-ma imi repet lucrul asta ori de cate ori picioarele dau sa ma duca in directia opusa. Tu? Inca-ti mai plac provocarile, hah? 

-Cand nu mi-au placut A., cand nu mi-au placut?

-Curiozitatea asta a ta e de nestapanit, tu cred ca mananci suflete la micul dejun, de asta nu iei masa de dimineata. Ce-ti mai place sa-ti petreci timpul in mintea altora., a spus A. ranjind cu dintii ei mari si frumosi.

-Poate ca da.

-N-ai dat inca de unul care sa stie frate, sa stie, la dracu cu asta, sa stie sa se joace cu sufletul tau. Sau, poate-ai dat, dar nu ai apucat sa-mi spui.

-Haide, haide, nu ma face sa te alerg prin tot orasul, nu de alta, dar sigur ne-am opri in parc pe vreo banca, ca de obicei.

-Stii ca dragostea pe care ti-o port e nemarginita, da?

-Si n-am sa uit asta niciodata, stai linistita.

-Ce nebun! Ce nebun! a inceput ea sa gesticuleze, mai sa-si verse ceaiul peste telefon. 

Nu ca ar fi prima oara cand ar face asta, e, ca sa o descriu frumos, e o aiurita.

-Cine tu?

-El. Ieri am mers la el sa vedem un film, si intelegi ce vreau sa spun.

-Hahaha, you little hooker. 

-Asa, si culmea, se aud cheile-n usa, nu numai ca s-au auzit cheile-n usa, dar problema mea era " sa ma fut, dobitoaco ai facut asta deja, unde cacat mi-am aruncat hainele? " (nu am de gand sa o cenzurez pe A., injuraturile ei m-au amuzat dintotdeauna, este foarte creativa), isi trage asta niste pantaloni pe el si iese din camera, ma lasa-n dormitor, timp in care caut cu toata disperarea din lume, tricoul si pantalonii. Ies si eu din camera, maica-sa cu un zambet larg, ma intreaba daca raman la masa de pranz. O refuz politicos si apoi insista sa raman, dupa ce ca ma simteam aiurea, mai ma pune sa raman si la masa. In fine, accept pana la urma. La masa mi-a povestit vrute si nevrute. A fost pentru prima oara cand am cunoscut-o.

-Parca te si aud cum iti spuneai in gand, "Buna, eu sunt (nume), prietena /amica/ iubita fiului dumneavoastra." pentru ca bineinteles, nu ati discutat formalitatile astea.

-Da, jur, exact asa a fost. Si pana la urma a spus el, "ea e (nume), o sa va mai intalniti voi." Cand l-am auzit, m-am ridicat de pe scaun am luat o oala si i-am dat-o de cap, glumesc, as fi vrut, dar m-am rezumat doar la o privire cu subinteles.

-Tu. Tu esti de o nebunie fantastica!, i-am spus in timp ce ma amuzam copios pe seama ei, din dragoste, bineinteles.

-Ca tu tare departe esti de mine. Oare o sa-l intrebe de mine?
-Poate da, poate nu. Dar, n-ar trebuit sa te intereseze asta acum.
-Da. Imi place. Cat e ceasul..

-Hai sa cerem nota, am atatea de facut azi.

-Stiu cum e, si eu am o lista intreaga, cu putin noroc le termin pana deseara.
-Neahhhh!, am spus noi deodata, si am inceput sa radem.

Ne-am adunat lucrurile si am plecat, a ramas ca ne vom auzi. Asta ne spunem de fiecare data, dar niciuna nu stie cand.
Cred ca in asta consta farmecul prieteniei noastre.

* Cu si despre carti *

Carti.
Nu am un anumit tip pe care-l prefer, citesc carti de tot felul- despre psihologie, despre istorie, despre viata, despre oameni, despre experientele lor. Nu cred ca as putea spune ca am citit suficient, sunt zile cand nu vreau sa fac nimic altceva decat sa stau in pat si sa citesc, sunt printre lucrurile pe care odata ce le incep, le duc la bun sfarsit, cred ca de asta-mi plac atat de mult, siguranta, si faptul ca nu pot premedita ce va urma, calatoria, in trecut sau in viitor, tu traiesti prin ochii celuilalt. Un mod de a comunica cu alti oameni, scriitori in viata sau care au parasit aceasta lume lasand in urma dovezi palpabile ale existentei lor- carti.
Apoi, pe masura ce descoperi, reusesti sa completezi spatiile albe pe care scriitorii le-au lasat acolo dinadins, ca sa incite imaginatia cititorului. Si dupa ce completezi spatiile astea, sa incepi sa crezi in ceea ce poti tu sa faci. 
Un mod de a face schimb de idei, sentimente si ganduri la cel mai inalt nivel posibil, o minte care se adreseaza alteia in timp si spatiu.
Un om foarte drag mie, cu care sunt pe aceeasi lungime de unda, dar despre asta o sa vorbesc alta data, are o biblioteca impresionata, i s-a spus ca are prea multe carti si oricum, nu are ce sa faca cu atatea, poate pe unele dintre ele nici nu le va mai reciti vreodata. Ei bine, e printre cei ce inteleg importanta unui loc al tau, unde sa te pierzi printre carti, unde sa gasesti liniste, unde sa fi tu cu tine, cu gandurile tale, un loc unde sa nu existe limitari si unde sa fi propriul arhitect.
-Cate carti minunate ai ! i-am spus.
-Doar cu ele am ramas, dar nu imi pare rau! mi-a raspuns zambind in timp ce tragea din tigara si continua sa priveasca afara.
Pe rafturi erau carti, in care investisem bani si timp, le citisem, le subliniasem. Erau acolo personalitatea mea, educatia, adevaratii mei maestri.

* Fluturi *

Cred că fiecare om ar trebui să găsească un loc sub soare, unde să se refugieze ori de câte ori are nevoie să se regăsescă pe sine. 

Un loc departe de zgomote, de aglomeraţie şi de energia negativă. Un loc departe de răutăţi, de urât şi de ispite.

Un loc în care să poată fi aproape de Dumnezeu, căruia să-i lase grijile în seamă. Un loc în care să se simtă aproape de oamenii dragi care au plecat din lumea asta.

Un loc unde să-şi ceară iertare, să ierte, să plângă, să se roage şi să viseze. Un loc unde să-şi regăsească pacea sufletească, echilibrul, încrederea şi forţa. Un loc frumos, care să amintească de frumuseţea şi valoarea vieţii.

* Cauti cu mine? *

De unde stii cand e momentul sa te ridici si sa mergi mai departe?
Nu stii, nu ai avea de unde, dar cred ca simti asta. Te autoconvingi ca ai toate motivele sa ramai, ca pasii pe care i-ai putea face aduc numai mister si alte intrebari la care poate nu te-ai gandit pana acum, familiaritatea locului in care esti deja nu poate fi compensata de incertitudinea altuia. Si dupa o perioada, oricat de lunga ar fi ea in care tu faci toate astea, se intampla ceva, ceva care nici macar nu e special, ceva atat de banal si comun, si te ridici si pleci, pur si simplu. Uite asa te trezesti intr-o dimineata in alt loc, si realizezi ca toate scuzele pe care le-ai folosit atata timp doar ca sa ramai nu au mai functionat.
Nu cred ca poti planifica asta, oricat de mult ai vrea. Abia in momentul in care incetezi sa mai pui intrebari, incepi sa simti usor, usor ca ai facut tot ce se putea, si accepti tot ce s-a intamplat fara sa mai cauti motivele pentru care a fost asa si nu diferit. Sforiile alea care credeai ca te tin legat, descoperi ca de fapt tu trageai de ele cu toata disperarea, cu toata puterea pe care o aveai. Abia cand pornesti din nou la drum, incepi sa intelegi ce importanta are frica in viata unui om, frica de necunoscut.
Imi plac lucrurile noi, imi place sa calatoresc cu trenul, imi place sa ma plimb, fara vreun plan bine stabilit dinainte. Am cunoscut multe suflete hoinare, unele in cautarea fericirii pregatite sa mearga de la un capat al lumii la altul, cateva se luptau de ceva timp cu ea, iar unele simteau acelasi lucru- fericirea e peste tot, eu fac parte din ultima categorie. Imi place sa cunosc oameni frumosi cu provocari, cu sentimente de tot felul. Imi place sa merg cu cortul pe munte sau sa dorm la cabana. Ador marea, ma reintorc de fiecare data la ea cu aceeasi placere in suflet, e unul dintre locuri de care nu ma voi satura vreodata.
Imi plac ceaiurile cu miere sau fara, niciodata cu zahar. Imi plac toate anotimpurile in egala masura, si diminetile, iubesc diminetile care miros a cafea si a tutun. Imi plac ciresele la fel de mult cum imi plac zilele ploioase de toamna, perfecte pentru citit. Imi plac baile lungi cu uleiuri de tot felul si cu sare de mare. Imi place ciocolata calda cu bezele si anumite tipuri de ceai cu lapte sau rom. Imi plac tigarile fie ele mentolate sau cu aroma de cirese, vanilie sau scortisoara.
Caut sa citesc carti de tot felul cu eufemisme sau fara, carti neatinse de Hollywood, filme care sa ma impresioneze pana la lacrimi, melodii care sa-mi dea furnicaturi pe sirea spinarii, artisti cu propriile pareri, artisti neinfluentabili, oameni capabili sa scrie istorie prin taria caracterului. Caut acei oameni pentru care orice provocare e o aventura, care vad in tot raul si un bine, care se ridica de oriunde au cazut si zambesc, care sunt suficient de nebuni incat sa schimbe lumea in felul lor. Caut oameni curajosi cu suflete hoinare, dornici de a creste spiritual, infometati de cunoastere si cu pasiuni care ard zi si noapte. Caut lucruri frumoase, oameni sinceri si sentimente nobile.

Cauti cu mine?

* Doi. Amandoi *

Iubirea? Ce-i iubirea? Iubirea stă în calea morţii. Iubirea este viaţa. Tot, tot ce înţeleg, înţeleg numai pentru că iubesc. Tot ce există, există pentru că iubesc. Totul e legat numai de iubire. 

Inca de mici ni se arata ce e iubirea, si ea, ei bine, nu tine cont de micile ghidusii din primii ani de viata, sau de valurile agitate ale adolescentei, nici macar de inaltele culmi ale maturitatii, pentru ca e o iubire neconditionata, fara vreun fel de limita.

Si crestem, si invatam si noi sa ne aratam iubirea, si incepem usor sa iubim si noi la randul nostru alte persoane, iar dupa ele vin altele si tot asa. Dar niciodata nu simtim ca am ramas fara, intotdeauna vor fi altii pe care ii vom iubi, poate la fel, poate diferit. Dar niciodata mai mult sau mai putin. Pentru ca nu exista limite in ceea ce priveste iubirea, tu, iubesti, si atat.

Nu cred in iubire vesnica, si nu cred ca am crezut vreodata, desi uneori, poate mi-ar fi placut, dar ar fi fost un rationament care m-ar fi condus la efecte dezamagitoare. Iubirea nu tine o viata intreaga, oricate carti ai citi si la oricate filme te-ai uita, la finalul zilei, concluzia e aceeasi, fie ca esti pregatit sa o accepti, fie ca nu, si poate ca nu vrei inca sa o spui cu voce tare. Candva asa zisii fluturasi dispar, sclipirea momentului trece, si ramai cu respectul, cu intelegerea si cu prietenia, astea sunt secretele bunicilor nostri. De asta, dupa atatia ani de zile, inca mai se tin de mana pe strada si sunt fericiti. Au inteles ca trebuie sa gasesti omul alaturi de care sa vrei sa-ti petreci tot restul vietii, pana si dupa ce iubirea se stinge, omul la care sa nu te deranjeze sa stii ca trebuie sa te intorci in fiecare seara, omul de la care nu vei cere perfectiune, de la care vei stii ca vei primi intelegerea de care vei avea nevoie cand mintea ta nu va mai fi lucida ca in anii tineretii, respectul pentru ceea ce ai fost candva, dar si ceea ce ai ajuns, si prietenia pe care te vei putea baza oricand. Omul care desi nu va mai face ca inima sa-ti tresara din piept, cum o facea odata, va fi alaturi de tine si va intelege ca schimbarea este caracteristica vietii, si va reusi sa vada ceva bun in asta. Omul al carui par alb nu te va deranja, ridurile de la lacrimile si zambetele ce si-au lasat amprenta de-a lungul anilor pe chipul lui, il vor transforma in omul pe care il vei accepta, cu bune si cu rele, omul alaturi de care ai crescut atata timp, si alaturi de care la un moment dat, ai inceput sa imbatranesti.

Asta e iubirea, cand inveti sa traiesti cu cel de langa tine, cand accepti atat lucrurile bune cat si pe cele rele, si atunci cand va veti privi in ochi veti stii, veti stii ca si peste 50 de ani, cand sentimentele nu vor mai fi cum erau odata, tu vei fi tot a lui, iar el al tau.

Asta e iubirea, care desi nu dureaza o viata intreaga, chiar daca veti imbatrani, sufletul tau va fi tot la el, iar al lui la tine, mereu.

* Unii raman aici chiar daca pleaca *

Cand merg la mare gasesc liniste...
Si linistea pe care o simt pe plaja, cu picioarele in apa, nu reusesc sa o gasesc nicaieri altundeva. Nu am nevoie de cuvinte pe care sa le leg pur si simplu, la fel cum nu am nevoie de conversatii lungi si plictisitoare, dar marea pare ca deja stie asta. Mi-e suficient sa stau pe malul marii, ca mai apoi, cand imi scutur hainele de nisip si plec, lucrurile sa fie mai bune, grijile, si orice fel de suparare sa ramana acolo, in urma, fara sa fie nevoie sa spun ceva, fara sa fie nevoie sa ma gandesc la ceva, dar desigur, marea deja stie asta. Ca atunci cand incerci sa lasi pe nisip urmele pasilor tai si valurile vin si le sterg, ca si cand nici macar nu ar fi fost acolo, dar nu te deranjeaza asta, pentru ca stii, tu stii ca ai fost acolo candva.
Cand merg la mare gasesc liniste...

* Doua Eve *

Sunt iubiri, iubiri la prima vedere, care se consuma in timp, care sunt traite cu o intensitate pe care cei din afara nu o inteleg, si nu vor putea vreodata, iubiri impartasite trup si suflet. Cu astfel de iubiri nu poti scrie carti, pentru ca nu exista cuvinte capabile sa descrie asta, si daca ar exista, nu ar fi suficient. Sunt iubiri, pe care oricat ai incerca sa le legi, sa le aduni inceputul si sa le gasesti sfarsitul nu ai putea, iubiri a caror poveste nu o poti spune, cei ce o traiesc au nevoie doar de priviri si atingeri, atat. Iubiri intre doua suflete ce se contopesc si devin unul, iubiri pe care timpul le consuma, iubiri traite la maxim, dar, care nu tin o viata intreaga. Iubiri atat de puternice incat erodeaza sufletul din interior pana nu mai ramane aproape nimic, o flacara ce arde din temelii zile si nopti intregi, fara sa fie nevoie de vreo scanteie la inceput, odata consumate se sting pentru totdeauna. Iubiri obositoare, dar frumoase, iubiri care te poarta pe unde prea putini oameni ajung, iubiri pe care nu le poti povesti.

Si sunt iubiri, iubiri care au nevoie de timp, iubiri nemarginite, nelimitate, iubiri intre doua inimi indepartate de timp ca sa creasca separat, tocmai pentru a nu distruge minunatia sentimentelor dintre ei, iar apoi, peste ani, sunt aduse iar impreuna. Cu iubirea asta poti scrie carti, suflete pereche pe care viata le poarta peste tot, suflete pe care destinul si timpul le modeleaza pentru a le aduce la forma finala, forma pe care o vor imparti o viata intreaga, si inca una mai apoi, suflete reunite la momentul potrivit. Iubiri adevarate, cu sentimente nobile, cu greutati, cu lacrimi, cu zambete, cu dragoste, iubiri care alimenteaza orice suflet dornic sa le asculte povestea. Timpul nu are caracter distructiv, timpul face ca imperfectiunile sa dispara, acopera golurile, umple fisurile si vindeca ranile, cicatricile ramase sunt lectii bine invatate. Iubiri care nu se pierd, care nu se diminueaza, iubiri pornite de la scantei, ca abia dupa ani sa se aprinda flacara, iubiri pentru care ai renunta la Paradis si ai alege iadul, impreuna. 

* Perfect Storm *

Maturitatea- presupune iertare, iertarea atat fata de tine, cat si fata de ceilalti. Ierti pentru ca iubesti si pentru ca sti ca indiferent ce s-a intamplat nu conteaza atat de mult cat prezentul, sentimente frumoase. Ierti pentru ca intelegi ca micile rautati nu valoreaza nimic in final, ca orgoliul nu te face mai bun, ci pur si simplu egoist. Ierti pentru ca nu ceri si nu mai astepti ceva in schimb, te multumesti sa le oferi celorlalti ceea ce tu sti deja, si poate, uneori, chiar sa ii astepti pentru a ajunge la momentul potrivit. Ierti pentru ca ai curaj, si aici nu e vorba de acte de vitejie sau de eroism, ci curajul de te deschide in fata altora spre a-i lasa sa invete de la tine si despre tine. Ierti chiar daca situatia ramane la fel, sufletul se schimba oricum si tu la fel. Si uneori ierti pentru ca nu ai de ales, pentru ca nu vrei sa strici amintirea si ce a mai ramas din ce obisnuia sa fie odata. Ierti, chiar daca uneori nu merita, o faci pentru ca tu ai nevoie de asta si pentru ca ei au nevoie de asta, si chiar daca altii ar numi-o nebunie curata, e doar constientizarea adevaratelor valori.

Maturitatea- momentul in care inveti sa spui cu voce tare "Nu sunt bine, ! " sa intelegi ce te-a facut sa fi asa, urmat de un "O sa fiu bine, nicio problema !" pentru ca doar asa poti indrepta lucrurile, le poti face bune din nou. Si dupa, vezi partea buna, ai invatat ceva. Usoare tente optimiste, dar asteptandu-l pe Fat Frumos, uneori e o pierdere de timp pentru poate idiotul s-a blocat in vreun copac, si in caz ca ajunge, poate e un dobitoc, asa ca ramai cu calul. Si de cele mai multe ori nu e nevoie de printi sau printese, ne salvam singuri.

Maturitatea- atunci cand realizezi ce mult ai crescut, cum din ceea ce erai candva ai ajuns omul frumos care esti azi, si omul minunat care ai putea deveni maine. Acel moment cand in loc de " cu placere " sau " nu ai pentru ce", raspunzi " da mai departe!". E ceva ce acumulezi in timp, ceva la care lucrezi o viata intreaga, dar oricum nu te deranjeaza pentru ca sti ca o faci pentru tine, iar mai apoi pentru cei ce te vor urma.

Maturitatea- cand intelegi ca nu tot timpul faci doar ce iti place si uneori sunt necesare sacrificiile tocmai pentru a ajunge exact acolo unde iti doresti. De fapt, e momentul in care incepi sa accepti ca poate uneori nu ai ajuns chiar unde ai vrut, dar ai ajuns intocmai unde era nevoie de tine. Momentul cand constientizezi ca in orice lucru rau, se ascunde ceva bun, chiar daca nu vezi asta imediat, cand intelegi ca e important sa ajuti, atat cat poti, pe oricine poti, oricand poti.

Maturitatea- acel sentiment pe care il ai cand realizezi ca oricat ai fi strigat tu sus si tare ca nu vrei familie, nu poti sa fi singur o viata intreaga, nu vrei, ai nevoie de cineva alaturi de tine, vrei sa lasi in urma o dovada ca tu ai fost candva aici, o dovada a iubirii pe care v-ati purtat-o tu cu cel de langa tine in timp.

Maturitate e atunci cand intelegi ca desi lasi de la tine, desi iti calci orgoliul in picioare, nu e la fel de important  ca faptul ca ai oameni minunati alaturi de tine pentru care merita sa lupti, pentru ca stii, ca va fi bine- comorile vietii sunt cele pe care nu le poti cumpara cu bani.

Optimist: Someone who figures that taking a step backward after taking a step forward is not a disaster; it's a cha-cha.